Interviu cu scriitoarea Simona Antonescu: ,,Au trecut doi ani până când m-am simțit pregătită să spun povestea Hanul lui Manuc’’ (EXCLUSIV)

 Simona Antonescu a debutat în anul 2015 cu Fotograful Curţii Regale, roman câştigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească şi al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Acesta a fost finalist al Festival du Premier Roman de Chambéry şi a fost reeditat în 2016 în colecţia Top 10+ a Editurii Polirom. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016), Hanul lui Manuc (2017), finalist la Premiul Naţional pentru Proză Ziarul de Iaşi, reeditat în colecţia Top 10+ a Editurii Polirom (2018), Ultima cruciadă (2019) şi Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos (2019). Începând din anul 2018 publică la Editura Nemi seria de cărţi Istoria povestită copiilor.

Simona Antonescu vorbește într-un interviu pentru cititorii Gândul.ro despre cum a luat naștere pasiunea pentru ficțiunea istorică, cum a apărut romanul Hanul lui Manuc, precum și care a fost cea mai citită carte pe care a scris-o.

Gândul.ro: Pentru început, aș vrea să vă prezentați, în câteva cuvinte, cititorilor Gândul.ro. Cine este omul Simona Antonescu?

Simona Antonescu: Nu cred că l-am descoperit nici eu în totalitate, dar învăț în fiecare zi un pic mai mult despre omul Simona Antonescu. Sunt o mare iubitoare de povești de viață, îmi place mult să vorbesc cu oamenii despre ei înșiși, mi-aș fi dorit să am ocazia să lucrez cu copiii mult mai mult decât o fac. Uneori pot fi cam severă, ordinea lucrurilor exterioare mă ajută să mă eliberez de ele și să mă pot scufunda adânc în lumea interioară. Și atunci țin cu dinții de această ordine exterioară. Mă impresionează bătrânii. Mă indignează nedreptatea.

Gândul.ro: Cum a luat naștere dorința de a scrie?

Simona Antonescu: Mi-am dorit dintotdeauna să scriu. Am început pe la 8 ani, după ce am citit Fram, ursul polar, de Cezar Petrescu și Buratino, de A. N. Tolstoi. Nu mi-am explicat prea clar dorința de a scrie, îmi amintesc însă că îmi plăcea mult să le spun tot felul de povești prietenilor mei. Citeam, apoi ieșeam afară, la joacă, și le povesteam tot ce aflasem. Povestea din carte era împănată cu toate observațiile mele suplimentare, astfel încât se lungea mult peste hotarele ei obișnuite.

Gândul.ro: Aveți și alte pasiuni?

Simona Antonescu: Îmi place să citesc, este de asemenea o pasiune din copilărie. Îmi place să conduc la drum lung, să ies cu mașina din oraș și să merg prin locuri pustii.

Gândul.ro: Ce vă inspiră în general?

Simona Antonescu: Părțile rămase ascunse din istorie îmi strârnesc mult imaginația. Cuvintele “nu se știe de ce” sau “s-au pierdut toate datele despre” mă opresc în loc, atunci când le întâlnesc. Caut tot ce s-a mai scris despre acel subiect, pornesc o muncă de detectiv la capătul căreia am în laptop un folder care e foarte posibil să devină o carte.

Gândul.ro: Cum a luat naștere pasiunea pentru ficțiunea istorică?

Simona Antonescu: Citeam despre primii fotografi din România și o frază mi-a captat interesul: nu s-au păstrat date despre biografia lui Franz Mandy, cu toate că fotografiile lui sunt cunoscute și astăzi, specialiștii recunosc valoarea lor. Faptul că nimeni nu a găsit de cuviință să păstreze date despre un artist, un pionier într-o artă care abia se năștea, mi s-a părut o mare nedreptate. Cu primul roman, Fotograful Curții Regale, am încercat să repar această nedreptate.

Gândul.ro: Care a fost cea mai citită carte pe care ați scris-o?

Simona Antonescu: Sunt două cărți care cred că se află pe acest loc, până acum: Fotograful Curții Regale și Hanul lui Manuc. Am scris și o serie de cărți pentru copii, Istoria povestită copiilor, iar de aici primul volum – Decebal și un solomonar misterios – a fost cel mai citit până acum.

Gândul.ro: Care este cel mai frumos compliment pe care vi l-a făcut un cititor?

Simona Antonescu: Îmi amintesc că, atunci când a aflat că Ruxăndrița, unul dintre personajele din Hanul lui Manuc, nu există în realitate, ci a fost în totalitate imaginată de mine, o bună prietenă a avut o reacție foarte puternică. Vedeam că rememorează scene din roman, cădea pe gânduri apoi verifica din nou: “Ruxăndrița este personaj fictiv?”. A fost un compliment minunat, am fost sigură că este un personaj bun.

Gândul.ro: Cum a luat naștere ”Hanul lui Manuc’’?

Simona Antonescu: În timp ce scriam Fotograful Curții Regale, căutând câteva date despre armenii din secolul al XIX-lea, am întâlnit numele lui Manuc. Știam foarte puține în acel moment despre el: că a fost negustor armean, că a construit vestitul han și cam atât. Am citit mai mult ca să văd dacă acest Manuc ar putea fi, în cartea pe care o scriam, o rudă îndepărtată a unuia dintre personaje. Am fost vrăjită de ceea ce descopeream. Îmi amintesc că nu am mai scris în ziua aceea, m-am pierdut fermecată în cercetarea vieții lui Manuc. Mi-am cumpărat apoi biografii ale lui, le-am găsit prin anticariate. Au trecut doi ani până când m-am simțit pregătită să spun povestea Hanul lui Manuc.

Gândul.ro: Care este scriitorul dumneavoastră preferat?

Simona Antonescu: Am foarte mulți scriitori preferați. Voi enumera numai câțiva: Mihail Sadoveanu, Vintilă Corbul, Amin Maalouf, Olga Tokarczuk, Elif Shafak, Ismail Kadare, Marguerite Yourcenar.

Gândul.ro: În familia dumneavoastră, cine vă critică cel mai mult?

Simona Antonescu: Problema este că nu prea mă critică. Cred că eu mă critic mult mai mult decât ei.

Gândul.ro: Ați primit și oferte de traducere pentru vreuna dintre cărți? În ce țară v-ați dori să apară?

Simona Antonescu: Încă nu am primit oferte de traducere. Mi-ar plăcea să apară în limbile țărilor unde se citește mult.

Dacă doriți să discutăm despre cărți sau activitatea voastră din domeniul literar, dacă aveți o carte pe care vreți să o prezentăm, acestea fiind publicate în rubrica Gânduri printre cărți, nu ezitați să ne trimiteți un mesaj pe adresa de e-mail – [email protected] , care să conțină numele și un număr de telefon, precizând în subiect – în atenția Simonei Tănăsescu și Alinei Dinu.